marți, 19 septembrie , 2017
Home » Evenimente » Londra, monoloage, povești & Florin Piersic Jr.

Londra, monoloage, povești & Florin Piersic Jr.

Un spectacol de și cu Florin Piersic Jr. multiplicat de 13 ori sună ofertant. One-man show-ul Freak Show a fost adus la Londra, pe scena Leicester Square Theatre, în 25 ianuarie, de programul Povești spuse-n românește înființat și coordonat cu multă tenacitate și pasiune de Claudia Cîrlig. Juniorul a preluat ștafeta seniorului, după ce ultimul spectacol prezentat diasporei române din capitala Marii Britanii a avut loc în septembrie 2014 și l-a adus pe scenă pe îndrăgitul actor Florin Piersic. Freak Show a fost, însă, un cu totul alt tip de experiență. Piersic Jr. și-a lucrat cu migală fiecare personaj, alternând rolurile cu o dexteritate de iluzionist. A scris dedicații pe cele două cărți publicate – Opere cumplite, vol. 1 și Romantic Porno –, a făcut poze cu publicul, a vizitat un pub din Soho și a acordat unul dintre rarele sale interviuri. În care nu s-a ascuns, nu s-a eschivat și nu a răspuns expeditiv. De fapt, sinceritatea generală și onestitatea cu care vorbește despre propria activitate, fără să se menajeze, m-a făcut să cred că am în față un etern debutant talentat, care își măsoară acțiunile în reacțiile publicului, le dă curs conform propriilor dorințe și o face cu cea mai mare plăcere. Piersic Jr. se joacă, explorează, dă frâu liber curiozității și se comportă atât de normal încât pare aproape anormal. Și prin asta se face iubit.

 

Andrei Vornicu: Iată că, la aproape o jumătate de an după ce a performat Florin Piersic senior la Londra, ai revenit pe aceeași scenă, la Leceister Square Theatre, cu propriul tău spectacol. Cum simți filiația asta și legătura între cele două evenimente?

Florin Piersic Jr.: La nivel sentimental e o provocare și o bucurie să fiu pe aceeași scenă. Oricum a fost foarte special sentimentul, pur și simplu că am jucat la Londra pentru un public format exclusiv din români. Au fost și câțiva englezi, mai auzeam șoapte ici-colo, când traducea cineva unui prieten. Eu n-am mai fost la Londra de 22 de ani. Am aici niște amintiri importante pentru că lucrat cu Simon McBurney de care am tot vorbit în unele momente. Am spus că el a fost pentru mine un mentor. Cu destulă întârziere, pentru că atunci când l-am cunoscut eram foarte cu capul în nori, dar, mai târziu, fiecare cuvânt al lui a avut ecou corect în mintea mea, el, la ora aia, acum 22 ani, având trupa lui de teatru în cadrul căreia era actor și regizor. Mie mi-a deschis un drum. Londra, datorită lui Simon McBurney, înseamnă foarte mult pentru mine. În seara asta, singura dorință era să nu dezamăgesc publicul, mai ales că era format din români. Nu-mi dau seama nici acum care a fost sentimentul cu care a plecat de aici, dar cred că nu m-am făcut de râs. Pentru mine a fost un spectacol destul de bun, cu suișuri și coborâșuri, fiindcă nu pot spune că am funcționat 100% așa cum mi-aș fi dorit, dar publicul m-a ajutat mult, mi-a dat multă căldură și energie și știu sigur că spectacolul a avut părți bune. Cred că e OK.

A.V.: Spune-mi câteva cuvinte despre geneza spectacolului: când ți-a venit ideea, în cât timp l-ai conceput, cât l-ai lucrat.

F.P.J.: L-am scris în timp, începând cu 2006-2007. Am scris inițial niște povestiri scurte. Unele erau construite ca niște monoloage. Le spuneam povești la ora aia, deși erau clar niște monoloage. Le-am adunat într-o carte la un moment dat, la propunerea editurii Humanitas. Istoria e simplă: la Humanitas lucra Vlad Zografi. El citea niște pastile pe care le scriam eu în 24-Fun, o revistă gratuită de cultură urbană, era cumva cool să fii în revista aia, și ei mi-au dat ocazia asta. În revista respectivă scriam la două săptămâni și apărea o poveste mai bună, una mai proastă. A fost un fel de antrenament pentru mine: aveam un deadline, era puțin ca în jurnalistică, dar aveam multă libertate în alegerea temei. O chestie care a rămas valabilă și astăzi. Îmi doresc foarte mult ca cineva, dacă ia o revistă din 2007-2008, 24-Fun sau Unica de acum un an, povestea pe care o citește, cea semnată de mine, să fie valabilă și în ziua aia. Nu vreau să mă agăț de un eveniment care fixează în timp. Dacă tu găsești revista în sala de așteptare de la dentist, o răsfoiești și găsești o povestire care e valabilă și acuma, sunt încântat. Două chestii publicate în 24-Fun, cine mai știe când, se regăsesc și în Freak Show. Vlad Zografi a citit câteva povești publicate în 24-Fun, i-au plăcut, m-a contactat și mi-a propus să facem o carte. Am fost foarte mirat, apoi, bineînțeles, entuziasmat. Am scos de la sertar multe lucruri pe care nu le publicasem, sau le publicasem în niște reviste care s-au stins între timp, și le-am adunat în Opere cumplite. După ce a apărut în 2009, am auzit că există studenți care folosesc materiale din cartea asta și se duc să joace un spectacol într-un bar, poate un spectacol mai experimental, uneori un spectacol însemna jumate de oră în care încăpeau patru monoloage. Multe dintre materiale nu mi s-au părut bine alese pentru un spectacol de teatru. Apoi m-am gândit să fac eu însumi un show pe materialul meu. Am vrut să fac cu doi actori. Nu mă simțeam în stare s-o fac singur, după Sex, Drugs, Rock & Roll. Până la urmă, am rămas singur pentru că așa a fost, oamenii s-au temut, am citit cu doi actori care s-au speriat cumva de proiect și am învățat textul în vara lui 2013. Am fost plecat o lună cu prietena mea, care a avut mare răbdare, a stat cu mine, m-a ascultat. Inițial trebuie să înveți textul, apoi apar foarte multe lucruri care se schimbă după premieră. Mă rog, până la premieră a fost un drum, premiera s-a întâmplat pe 7 decembrie 2013, iar în 2014 am trecut printr-o școală serioasă. Învăț la fiecare spectacol, iar școala de care vorbesc s-a întâmplat în turnee. Am fost prin țară și am constatat că fiecare public, fiecare loc e altfel, sunt reacții la care nu mă aștept niciodată, nu pot să fixez totul 100%, și asta e foarte bine. Spectacolul cred că va evolua pentru că sunt liber oricând să scot un monolog și să îl înlocuiesc cu altul. Deja s-a întâmplat: două monoloage au sărit din schemă și au fost înlocuite cu altele. Au rămas tot 13 personaje. Sunt unele care sunt bine cimentate pe poziție și sunt altele pe care nu le văd neapărat imperfecte, dar pot să-mi iau libertatea să mai schimb pentru surpriza spectatorului care vine să vadă poate pentru a treia oară spectacolul. Sunt oameni care îl văd în repetate rânduri și nu se plictisesc. E adevărat, pe undeva, că el trăiește foarte bine la Godot Cafe-Teatru. Nu pot pune o amprentă clară și să spun că publicul de la Godot e ăsta, că arată așa. Depinde de seară, de momentul zilei. Ei au spectacole uneori de la 7, alteori de la 10 seara. Eu am învățat să iau spectacole de la 7. Prefer să joc mai rar și să știu că e o zi mai puțin agitată, cu un public puțin mai liniștit. Știi, nu vreau să fie confundat spectacolul ăsta cu un stand-up comedy și încerc să mi le așez în timp fiindcă țin la spectacol, îmi dau seama cât contează fiecare detaliu. E important până și momentul zilei și ziua din săptămâna când îl joc pentru ca să pot să fac eu față și să fie în regulă. Și mi-a dat niște satisfacții nebănuite. De-asta spun că au fost momente care mi-au ieșit mai bine decât în seara asta. Dar învăț permanent și chiar mi-aș dori să-l mai pot juca un an sau doi. Rămâne de văzut dacă se va întâmpla.

A.V.: Pentru generațiile ceva mai noi cred că ar fi bine să fixăm ce a însemnat în momentul apariției spectacolul Sex, Drugs, Rock & Roll, un spectacol care a însemnat foarte mult în cariera ta și despre care nu știu mare lucru. Poți să le dai câteva indicii?

F.P.J.: Culmea, e de găsit fiindcă cineva l-a pus pe youtube. Nu tot spectacolul, dar dacă bați Persic Jr Sex o să găsești o mare parte din monoloagele din Sex, Drugs, Rock & Roll. Evident, fiind teatru filmat, n-are aceeași putere, dar important e că poate fi văzut. Inițial m-am enervat, dar dup-aia mi-am dat seama că cine a făcut chestia asta, la ora aia mi-a făcut un serviciu fiindcă sunt oameni care n-au văzut spectacolul și pot să vadă ceva din el. Firește că fiecare înțelege ce vrea. Spectacolul avea un limbaj violent și m-am mirat că a spart în felul ăsta la critică și era un spectacol-manifest, dar cu toate astea reprezintă o sursă de inspirație și pentru Freak Show. Bineînțeles, e altceva. Ai văzut Tom și Jerry și, la fel, bănuiesc că facem un fel de one-man show acolo. Mă atrage foarte mult zona asta în care un actor se schimbă la vedere și devine altcineva și altcineva. Cred foarte tare că poate fi fascinant pentru spectatori. Mi-aș dori să văd asta, am văzut-o de prea puține ori. Am văzut-o la Bănescu (Laurențiu, n.r.). Nu întâmplător mi-am dorit să joace în Tom și Jerry. Am mai spus-o de multe ori, dar ți-o zic și ție, să se-audă: consider că Bănescu e unul dintre cei mai talentați actori la ora asta, și nu doar din generația lui. Monoloagele vecinului este un material scris de el pentru el, și îl joacă, foarte rar, dar a devenit un fel de delicatesă pentru cei care îl prind. Când știu că joacă, dau share pe facebook și îl recomand cu multă căldură fiindcă se întâmplă rar. E ca și când ai mânca toată ziua hamburgher și, la un moment dat, cineva îți pune-n față icre negre și șampanie. Ceva cu totul special. Și, culmea, eu l-am văzut pentru prima oară pe Bănescu în spectacolul ăsta într-un bar sub pământ, nu erau mai mult de 20 de oameni în public, și spectacolul a fost extraordinar. El, singur, cu o lampă. Mega-minimalist și absolut formidabil. Sunt chiar fascinat de zona asta și cred că e mult de învățat. Pe de altă parte, joc în Vestul singuratic, la Teatrul Nottara, și trăiesc o altă experiență neașteptată. O dată că lucrez cu Cristi Juncu, dar Vestul singuratic îmi dă ocazia să mă întâlnesc cu niște oameni cu care voiam de foarte mult timp să lucrez, Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu și Ioana Calotă. Culmea, să joc în regia altcuiva, după 15 ani. 15 ani au trecut de când n-am jucat teatru în regia altcuiva. Juncu a fost foarte speriat și mi-a zis că am auzit că tu renunți, că nu știu ce. I-am spus că eu renunț după două zile, eu nu-mi bat joc de timpul nimănui. Dacă renunț, renunț după două zile fiindcă poate să-mi placă textul, dar să-mi dau seama că nu pot să mă leg cu partenerii. Sunt îndeajuns de… bătrân (râde sănătos) ca să-mi dau seama repede și să nu stau să-mi bat joc de timpul cuiva. Lucrurile s-au legat bine și cred e un spectacolul care merită văzut. E mai mult decât o comedie spumoasă. Atinge o adâncime nebănuită. Nu e un spectacol de turneu, are un decor destul de greu, dar, dacă mergi în București, planifică-ți drumul când se joacă la Nottara. Merită să-l vezi. E un lucru nou în viața mea profesională și de trecut la CV.

A.V.: Cu ocazia venirii tare la Londra, pe 28 ianuarie îți vei prezenta lungmetrajul Killing Time. Ai emoții? Vei avea parte și de un public străin, deci expunerea ta va fi cu atât mai mare.

F.P.J.: Nu, nu am. A ieșit DVD-ul în Germania și cineva a dat bani mulți ca să-l dubleze, așa cum fac ei. A fost și în cinema. Nu e un film comod, dar cred că e un film care te ține datorită acelui personaj principal, Cristian Ioan Gutău. E o figură specială, un om care nu e actor și face ceva ce nici un actor n-ar fi putut să facă. Cel puțin așa consider eu. Practic, am scris scenariul pentru el și am mișcat proiectul pentru el.

A.V.: În momentul în care scrii un text pentru tine sau alegi unul, ce cauți în primul rând la el? Ai vorbit într-un interviu precedent că ești mereu în căutarea unui sâmbure amar într-un cadru comic.

F.P.J.: Exact. În Freak Show există momente neașteptate de râsu’-plânsu’, de nu știi ce să faci. Sunt momente absurde în viețile noastre care merită aduse pe scenă pentru că uneori Doamne-Doamne e atât de ironic încât…

A.V.: Ne descoperim propriile reacții abia atunci când se produc.

F.P.J.: Da, da, e ceva greu de explicat. E incredibil fiindcă am avut reacții de la spectatori care mi-au zis, și la Vestul singuratic, și la Freak Show, că îi bufnea râsul și le țâșneau lacrimile din ochi în același timp. Asta e bine. Cred că e un sentiment pe care mi-l doresc la teatru, la spectatori, și cred de fapt că ăia sunt oamenii pe care îi caut în public, oamenii care își dau voie, au disponibilitatea de a a râde și de a îngheța concomitent.

 

Povești spuse-n românește vă invită la următorul eveniment extraordinar. Horațiu Mălăele și Niculae Urs vor da măsura talentului și vor smulge cel puțin atâtea hohote de râs precum aplauze în comedia Ursul după A.P. Cehov pe scena Leicester Square Theatre duminică, 29 martie.

Foto credit: Cristian Alexa

Freak_Show_25.01.2015_015

 

Freak_Show_25.01.2015_080

Freak_Show_25.01.2015_059

Freak_Show_25.01.2015_053

 

Freak_Show_25.01.2015_045

Freak_Show_25.01.2015_034

Freak_Show_25.01.2015_031

Freak_Show_25.01.2015_003

Freak_Show_25.01.2015_001

Freak_Show_25.01.2015_018

Freak_Show_25.01.2015_013

Freak_Show_25.01.2015_010

Freak_Show_25.01.2015_007

Freak_Show_25.01.2015_091

Freak_Show_25.01.2015_094

Freak_Show_25.01.2015_110

 

Check Also

NOI 4 PENTRU VOI TOȚI

Actrița, regizoarea și autoarea Lia Bugnar a fost prezentă în primăvara anului trecut pe scena …

One comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *